De ce nu sunt rușii buni pentru România

Astăzi, când agresiunile Rusiei în vecinătate readuc amintiri sumbre, mulți români privesc cu neliniște spre Est. Știm din istorie că armata rusă în România n-a însemnat niciodată libertate sau prosperitate pe termen lung. Ocuparea Crimeei și războiul din Ucraina de azi stârnesc ecouri dureroase despre „eliberarea” adusă de ruși în trecut. Oare chiar ne-au eliberat? Sau a fost doar începutul unei noi tiranii? Istoria relației României cu marele vecin de la Răsărit este presărată cu trădări, ocupația sovietică, represiune și sărăcie impusă. În rândurile ce urmează vom analiza, cu date și mărturii, efectele devastatoare ale prezenței sovietice (1944–1958), de la abuzurile Armatei Roșii la deportări sovietice și instaurarea regimului comunist impus de URSS, pentru a înțelege o dată în plus de ce nu sunt rușii buni pentru România. Întrebarea retorică este inevitabilă: chiar mai avem vreun dubiu în această privință?

Intrarea Armatei Roșii în România (1944)

30 august 1944: Bucureștiul aclama aparent cu entuziasm sosirea trupelor sovietice, bucuroși că războiul cu Germania se apropia de sfârșit. Populația arunca flori, se fluturau steaguri aliate și portrete ale lui Stalin, primindu-i pe soldații sovietici ca pe niște „salvatori” ai nației. Această euforie a durat însă foarte puțin. În doar câteva zile, eliberatorii s-au comportat ca adevărați ocupanți. Autoritățile române, deși întorseseră armele contra naziștilor, nu apucaseră să semneze imediat un armistițiu formal, așa că trupele sovietice au tratat România ca pe un teritoriu inamic și s-au dedat la abuzuri de neimaginat.

Bucureșteni întâmpinând un tanc T-34 sovietic cu un banner lozincard: *„Trăiască marele Stalin, genial comandant al Armatei Roșii”*, 30 august 1944

În primele zile de ocupație, numeroase rapoarte locale au consemnat jafuri, violențe și teroare. La Adjud, pe 25 august 1944, orașul era deja ocupat de ruși, 80% din populație fugise, iar soldații sovietici devastau locuințe, magazine și chiar orfelinate. Un orfan din Focșani nota disperat: „trupele sovietice poposesc aici și adesea intră, jefuiesc, strică, sparg ce întâlnesc și pleacă luând cu ei bunuri”. Un bătrân din Focșani s-a plâns că „armatele rusești i-au spart casa și i-au furat toată agoniseala de-o viață… lăsându-l complet sărac”. Au existat și crime gratuite: la Florești, soldați beți „au împușcat o femeie și un bărbat” care le ieșiseră în cale. Lăcașurile de cult n-au scăpat nici ele: la Focșani, Biserica Donie a fost vandalizată, icoanele profanate și geamurile sparte de soldații sovietici. Documentele locale vorbesc despre „furturi, devastări, violuri, jafuri, omoruri, nesocotirea instituțiilor statului român”, o imagine fidelă a haosului semănat de așa-zisa armată „dezrobitoare”.

Violurile au fost, din păcate, la ordinea zilei. Un raport din octombrie 1944 descrie cum sovieticii au emis un ordin de „recrutare” a femeilor pentru muncă la gara din Adjud, dar soldații profitau de acest pretext pentru a duce fetele pe câmp să „le necinstească”. Rapoartele locale arătau că „prada preferată” a ocupanților erau alcoolul și femeile. În Panciu, în doar o lună, rușii au furat sute de litri de vin și rachiu din cramele locale. Pe șosele, soldații opreau mașini, dădeau jos șoferii și pasagerii și plecau cu autovehiculele. Martorii povestesc cum sovieticii smulgeau ceasurile de la mâinile trecătorilor sub amenințare, celebra expresie „davai ceas” (în rusă: „dă-mi ceasul”) a intrat în folclorul amar al acelor zile. Chiar documentele sovietice recunosc implicit aceste excese: generalul Susaikov (președintele Comisiei Aliate de Control) raporta la Moscova că a fost nevoit să execute soldați proprii pentru jaf și viol, pentru a da un exemplu. Cu toate acestea, abuzurile pe scară largă au continuat, practic nepedepsite, semănând teroare în rândul populației române. Istoricul Horia Dumitrescu subliniază că amploarea crimelor sovietice „nu va putea fi stabilită niciodată cu exactitate”, întrucât avem doar relatări fragmentare despre „fărădelegile comise de armata ‘dezrobitoare’”. Un fapt rămâne clar: Armata Roșie s-a purtat pe teritoriul României ca o armată de ocupație în toată puterea cuvântului.

Este grăitor că până și istorici străini compară negativ situația României cu a altor țări ocupate. „Spre deosebire de Bulgaria, România avusese puține legături culturale cu Rusia și chiar purtase război contra URSS. Drept rezultat, ocupația sovietică a apăsat mai greu asupra poporului român, iar trupele însele au fost mai puțin disciplinate”, notează David Stone. Cu alte cuvinte, exact cei prezentați drept „aliați eliberatori” s-au comportat cel mai rău pe pământ românesc. Un exemplu de cinism: deși armata română preluase controlul în Capitală, propaganda sovietică a emis a doua zi un comunicat mincinos că „după lupte crâncene, glorioasa armată sovietică a eliberat Bucureștiul”. Realitatea? Rușii intrau în București fără să tragă un foc, găsind populația pașnică, dar pentru ei adevărul nu conta, imaginea de „eliberatori” trebuia salvată. În fapt, la 12 septembrie 1944 România a semnat Armistițiul cu Aliații exact în termenii dictați de Moscova, consfințind ocuparea militară sovietică a țării. Prețul acelei „păci” forțate a fost uriaș, după cum vom vedea.

Deportările sovietice și distrugerile sociale

Unul din primele acte de forță ale „aliatului” de la Răsărit a fost deportarea în masă a etnicilor germani (sași și șvabi) din România către lagărele de muncă din URSS. La numai câteva luni după „eliberare”, în ianuarie 1945, circa 70.000 de cetățeni români de origine germană au fost ridicați de sovietici din casele lor și trimiși forțat în Donbas, Ucraina și alte zone pentru a „contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice”. Bărbați între 17-45 de ani și femei între 18-30 de ani, apți de muncă, au fost îmbarcați în trenuri și duși în minele și uzinele sovietice, ca formă de represiune colectivă și despăgubire de război. Guvernul român (generalul Rădescu) a protestat la 13 ianuarie 1945 împotriva acestei măsuri, subliniind „lipsa oricărei baze legale a deportării sașilor” și obligația statului român de a-și proteja cetățenii de orice etnie. Evident, protestele au rămas fără ecou, cine putea îndupleca Kremlinul? Abia Convenția de la Geneva din 1949 avea să interzică explicit astfel de deportări ale populației din teritorii ocupate, însă pentru zecile de mii de familii germane din România acea condamnare tardivă n-a mai adus nimic înapoi. Estimările istorice arată că cel puțin 3.000 de deportați au murit pe durata detenției înainte de a fi eliberați, răpuși de frig, foamete sau epuizare. Supraviețuitorii s-au întors treptat acasă abia între 1946 și 1952, iar unii au ales să emigreze definitiv în Germania de Vest. Trauma acestei deportări sovietice colective a lăsat răni adânci în comunitățile germane locale și un gust amar în rândul întregii societăți românești: ce fel de „eliberatori” își duc foștii „aliați” în lagăre de muncă?

Deportările din Basarabia și Nordul Bucovinei

În paralel, elita românească a fost sistematic distrusă sub ocupația sovietică și regimul impus de aceasta. În februarie 1945, la presiunile directe ale lui Stalin, la București a fost instaurat un guvern pro-sovietic condus de Petru Groza, deși Regele Mihai și partidele democratice s-au opus. De aici a început epurarea treptată a tuturor celor considerați „dușmani ai noii orânduiri”. Liderii partidelor istorice au fost înlăturați și ulterior arestați: de pildă, marele om politic Iuliu Maniu (șeful PNȚ) a fost condamnat în 1947 într-un proces trucat și a murit în temnița Sighet în 1953. Brătienii (liderii liberali) au avut aceeași soartă, Gheorghe Brătianu a pierit în închisoare, la Sighet, în 1953, iar Dinu Brătianu la Sighet în 1950. Zeci de foști miniștri, parlamentari, generali ai Armatei Regale și înalte fețe bisericești au fost întemnițați sau executați între 1945 – 1960, într-o încercare deliberată de a decapita națiunea de conducătorii ei tradiționali. Așa-numitele „Tribunale ale Poporului” (înființate chiar prin armistițiul cu sovieticii) au condamnat nu doar criminali de război veritabili, ci și personalități incomode noului regim comunist. Monarhia însăși a fost eliminată cu forța: la 30 decembrie 1947, Regele Mihai I a fost silit de comuniștii sprijiniți de tancurile sovietice să abdice. În doar câțiva ani de „pace”, România și-a pierdut Regele, partidele democratice, libertatea presei și a cuvântului, în esență, și-a pierdut întreaga arhitectură a unei societăți libere. Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, cum este numit actul de abolire a monarhiei, a fost „o acțiune ilegală, de forță, prin care comuniștii români, sprijiniți de ocupanții militari sovietici, au impus regelui, prin amenințare, semnarea actului de abdicare”. Imediat s-a proclamat Republica Populară Română, după model sovietic, încălcând Constituția și voința poporului. România intrase astfel pe făgașul unei dictaturi comuniste orchestrate de la Kremlin.

Este important de menționat că represiunea a vizat categorii largi, nu doar vârfurile politice. Epurările au lovit în armată (ofițeri superiori în rezervă trimiși la canal sau în colonii de muncă), în mediul universitar (profesori îndepărtați ca „burghezi”), în rândul țăranilor înstăriți („chiaburii” declarați „dușmani ai poporului”). Securitatea și Miliția, nou-create, au arestat „preventiv” mii de tineri (în special foști membri ai organizațiilor de dreapta, studenți naționaliști, cercetași, preoți ș.a.). În noaptea de 14/15 mai 1948, de pildă, circa 10.000 de oameni, majoritatea tineri intelectuali, elevi și studenți, au fost arestați dintr-un singur val, acuzați de simpatii anticomuniste. Au urmat anchete cumplite și condamnări de 5–15 ani pentru vina de a-și fi exprimat opiniile. Se apreciază că, între 1945 și 1964, câteva sute de mii de români au trecut prin închisori sau lagăre de muncă forțată pe criterii politice. Fosta elită interbelică, politicieni, industriași, profesori, preoți, magistrați, a fost în mare parte exterminată sau ținută în detenție până la epuizare. În închisoarea de la Sighet (numită sugestiv „Închisoarea Miniștrilor”), regimul comunist a „reținut” și eliminat între 1950–1955 creme de creme a liderilor României interbelice: foști prim-miniștri (I.C. Brătianu, G. Tătărăscu, Gen. Ion Antonescu – executat în 1946), foști miniștri (Mihai Antonescu, Victor Antonescu etc.), episcopi (catolici și greco-catolici precum Ioan Suciu, întemnițat la Sighet, mort în 1953), istorici iluștri (Gheorghe I. Brătianu), toți și-au găsit sfârșitul acolo. Ocupația sovietică a creat contextul și instrumentele acestei teribile distrugeri sociale, decapitând națiunea de elita sa și decimând moralul poporului. O întreagă generație a crescut fără repere, cu liderii fie uciși, fie în exil, fie reduși la tăcere.

Instaurarea comunismului

Ocuparea militară a fost dublată de capturarea completă a statului român de către comuniștii loiali Moscovei. Fără sprijinul direct al URSS, partidul comunist (PCR), care înainte de război fusese o grupuscule insignifiantă, de doar câteva mii de membri, nu ar fi putut ajunge la putere. Însă acum, cu Armata Roșie pe teren și Comisia Aliată de Control prezidată de sovietici, „alegerile” și schimbările de regim au devenit o simplă formalitate. În noiembrie 1946, comuniștii au „ câștigat” alegerile parlamentare cu peste 80% din voturi, deși documente ulterioare au arătat că în realitate opoziția democratică obținuse majoritatea voturilor. Furtul voturilor sub privirea aprobatoare a consilierilor sovietici a însemnat legitimarea în ochii lumii a guvernului pro-sovietic. Apoi, la sfârșitul lui 1947, monarhia a fost înlăturată (cum am detaliat mai sus), ultimul obstacol fiind eliminat. Republica Populară Română (RPR) a fost proclamată oficial, cu PCR, redenumit Partidul Muncitoresc Român, la conducere absolută. Regimul comunist impus de URSS se instala ferm la București.

Noua putere a copiat întocmai modelul stalinist. Naționalizarea industriei și a băncilor a avut loc la 11 iunie 1948, când statul a confiscat toate întreprinderile importante de la proprietarii privați (inclusiv uzine ridicate cu greu în perioada interbelică). Colectivizarea agriculturii a început în 1949, forțând țăranii să-și cedeze pământurile la „colectiv” (CAP-uri) sub amenințare și violență; procesul a durat până în 1962, distrugând structura satului tradițional și transformând țăranii în simpli lucrători agricoli dependenți de stat. Toate aceste politici erau aplicate după indicațiile consilierilor sovietici. Sovieticii literalmente au construit și condus aparatul represiv din România. Nou-înființata Securitate (Direcția Generală a Securității Poporului), temuta poliție secretă, a fost creația NKVD-ului sovietic. Conform cercetărilor istorice, Securitatea a fost organizată „cu ajutorul SMERȘ, unitatea de contrainformații a NKVD”, iar operațiunea SMERȘ din România (numită Brigada Mobilă) a fost condusă până în 1948 de colonelul sovietic Alexandru Nicolschi. Primul director al Securității a fost nimeni altul decât un general NKVD – Gheorghe Pintilie (Panteleimon Bodnarenko), originar din Tiraspol. Adjuncții săi direct erau și ei ofițeri trimiși de Moscova: generalul Alexandru Nicolschi (NKVD) și generalul Vladimir Mazuru, sovietic de origine. Practic, poliția politică din România a fost încă de la început sub control sovietic direct, o filială locală a NKVD-KGB. Acest lucru explică și ferocitatea metodelor Securității din anii ’50, ele copiau la indigo metodele Gulagului stalinist. Tortura, teroarea psihologică (cum s-a văzut extrem în Experimentul Pitești), muncile forțate la Canal ș.a. – toate au purtat amprenta „școlii sovietice” de represiune. Chiar și cadrele autohtone de conducere ale Securității erau adesea recrutate dintre români care trăiseră în URSS sau luptaseră în Brigada Internațională comunistă, asigurând „devotamentul internaționalist” față de Moscova.

Dincolo de represiune, sovieticii au avut grijă să controleze și economia României. Un instrument principal au fost Sovromurile, societăți mixte româno-sovietice înființate imediat după război. Oficial, scopul lor era să administreze plata despăgubirilor de război pe care România le datora URSS conform armistițiului. În fapt, Sovromurile au devenit o formă mascată de jefuire a resurselor țării de către ocupantul sovietic. S-au creat Sovrom-uri în aproape toate domeniile: Sovrompetrol (pentru petrol și gaze), Sovrommetal (metalurgie), Sovromcarbune (cărbune), Sovromtransport (transporturi), Sovrombanc (bancă), ba chiar și Sovromfilm (industria de film), câte un monopol mixt pentru fiecare ramură economică importantă. În realitate, URSS deținea controlul decizional și lua grosul producției la prețuri infime. Istoricii califică Sovromurile drept „cea mai durabilă și rentabilă formă de exploatare de către URSS a bunurilor României, practic o spoliere la sânge a bogățiilor naturale ale țării”. Onisifor Ghibu, academician român, scria încă din 1945 un memoriu disperat către guvern, numind Sovromurile „un capitol al tragediei noastre, camuflat sub firma prieteniei româno-sovietice”. El nota cu amărăciune: „sub acest nume benign, se duc în Rusia cele mai de seamă bogății ale țării noastre, cu prețuri derizorii, în timp ce pe piețele noastre lipsesc cele mai necesare articole sau suntem nevoiți să le plătim de zece ori mai mult”. Cuvinte profetice: exact asta s-a întâmplat. Între 1945–1952, prin Sovromuri și prin despăgubirile de război impuse (evaluate la 300 milioane dolari la valoarea din 1938, plătite în produse), România a fost stoarsă de petrol, grâne, lemn, cărbune, utilaje industriale și alte resurse vitale. De exemplu, 85% din exporturile românești mergeau după război către URSS, la prețuri fixate la nivelul anului 1938, deci ridicol de mici. În paralel, populația locală suferea de penurie severă, alimentele de bază erau raționalizate, echipamentele industriale erau demontate și expediate în URSS ca „trofee de război”. Toate acestea au frânat dramatic reconstrucția postbelică a României și au sărăcit populația. Merită amintit că Basarabia și Bucovina de Nord (teritorii românești anexate de URSS în 1940) nu au fost retrocedate, dimpotrivă, la conferința de pace s-a consfințit pierderea lor definitivă. Astfel, România postbelică a ieșit nu doar mai mică teritorial, dar și ruinată economic și subjugată politic. Comunismul nu a fost o alegere internă, ci un regim adus pe tancurile sovietice, menținut prin prezența acelor tancuri timp de aproape 14 ani.

Trupele sovietice în România

Prezența continuă a trupele sovietice pe teritoriul României (1944–1958) a asigurat dominația totală a Moscovei asupra deciziilor țării. Armistițiul din 12 septembrie 1944 stipula clar dreptul „Sovieticilor și celorlalte forțe aliate de a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție”, pe cheltuiala statului român. Iar Tratatul de Pace de la Paris (februarie 1947), deși prevedea retragerea forțelor aliate din România, conținea o clauză specială pentru sovietici: „dreptul Uniunii Sovietice de a menține pe teritoriul României forțele armate necesare asigurării liniilor de comunicație către zona sovietică de ocupație din Austria”. Această portiță legală a fost folosită pentru a justifica staționarea trupelor sovietice mult după terminarea războiului. De fapt, rușii nu aveau de gând să plece în grabă nicăieri.

Imediat după război, efectivele Armatei Roșii din România erau uriașe. La 1 martie 1946 se aflau aproximativ 615.000 de militari sovietici pe teritoriul țării, ocupați oficial cu „menținerea ordinii” și cu supravegherea transporturilor spre Occident. Deși o parte au fost retrași în 1946–1947 (mai ales după semnarea păcii), un contingent masiv a rămas permanent. La începutul anului 1947 se mai aflau ~130.000 de soldați sovietici în România. După 1947, sub pretextul „căilor de comunicație spre Austria”, cca 30.000 de militari sovietici au staționat în țară an de an. Practic, România devenise o mare bază militară pentru Armata Roșie, integrată în dispozitivul strategic al URSS în Balcani. Aceste trupe se bucurau de libertate totală de mișcare și jurisdicție proprie, nefiind supuse autorităților române. Incidentele cu localnicii puteau fi oricând mușamalizate sau judecate exclusiv de comandanții sovietici. Nu întâmplător, conducerea PCR se plângea în șoaptă (când Moscova nu-i auzea) că prezența militarilor ruși aduce deservicii de imagine regimului, dat fiind comportamentul lor adesea abuziv și aroganța față de populație.

Retragerea trupelor sovietice s-a produs treptat, în context geopolitic schimbat abia după moartea lui Stalin. Însuși liderul comunist român Gheorghe Gheorghiu-Dej a inițiat negocieri secrete pentru plecarea armatei sovietice, dorind să câștige ceva independență în fața URSS. Un moment-cheie l-a constituit Revoluția anticomunistă din Ungaria (1956), eveniment care a tensionat relațiile blocului estic. Spre deosebire de Budapesta (unde tancurile sovietice au intervenit brutal), în România nu a fost nevoie de intervenție, regimul de la București rămânând obedient. Ca răsplată (dar și ca măsură strategică de recalibrare), Kremlinul a decis în 1958 să-și retragă garnizoanele. La 17 aprilie 1958, URSS a notificat oficial guvernul român asupra intenției de retragere, iar pe 24 mai 1958 s-a semnat acordul de repatriere a trupelor sovietice, cu un calendar ce prevedea plecarea eșalonată între iunie și august 1958. În vara acelui an, ultimul soldat rus părăsea pământul românesc, după 14 ani neîntrerupți de ocupație militară. România devenea astfel prima țară din lagărul comunist eliberată de trupele sovietice (în RDG, Polonia, Ungaria, acestea au rămas până aproape de prăbușirea URSS în 1990). Bineînțeles, retragerea din 1958 nu a însemnat și dispariția influenței Moscovei, România era încă membră a Pactului de la Varșovia (înființat în 1955) și toate structurile sale de putere erau comunizate total. Dar simbolic și practic, în 1958 se încheia ocupația sovietică propriu-zisă. Ziarele vremii au consemnat momentele „patriotice” de rămas-bun, ceremonii de fraternitate și mulțumiri adresate „fratelui mai mare de la Răsărit” pentru „ajutorul neprețuit”. Evident, românii de rând aveau cu totul alte sentimente, pe care nu le puteau exprima public: ușurare și speranța că jugul rusesc nu va mai reveni niciodată.

Propaganda și rescrierea istoriei

O componentă esențială a dominației sovietice a fost propaganda – impunerea unei narațiuni istorice convenabile Kremlinului, menită să justifice ocupația ca pe un act de „eliberare” și „prietenie între popoare”. Aparatul comunist de propagandă din anii ’40–’50 a rescris efectiv istoria recentă: Armata Roșie nu era prezentată drept cotropitor, ci drept salvator al nației de sub jugul fascist. Toate manualele, ziarele și radioul repetau această teză. Crimele și abuzurile soldaților sovietici erau trecute sub tăcere sau negate cu indignare. Dimpotrivă, populației i se cerea „veșnică recunoștință” față de „glorioasa Armată Sovietică eliberatoare”. În fiecare an, pe 23 August (ziua loviturii de stat din 1944) se organiza o paradă națională, transformată în sărbătoare a „eliberării de sub fascism” și a „înfrățirii cu Uniunea Sovietică”. Se ridicau monumente închinate soldatului sovietic în mai toate orașele mari. La nivel național, „Monumentul Ostașului Sovietic” trona în Piața Victoriei din București (amplasat în 1946), un soldat din piatră plasat pe un obelisc înalt, ținând steagul și pușca. Sute de astfel de monumente au fost inaugurate pe tot cuprinsul țării, „în onoarea eroilor sovietici care au eliberat România de sub jugul fascist”. (Însăși limbajul epocii e revelator: se vorbea despre „eliberare” și „eroi”, când realitatea fusese mai degrabă una de ocupație și opresiune.)

Propaganda în Uniunea Sovietică – Wikipedia De ce nu sunt rușii buni pentru România

Schimbările toponimice au făcut și ele parte din propagandă. Orașul Brașov, de pildă, a fost redenumit Orașul Stalin între 1950–1960, ca „onoare” adusă dictatorului sovietic. Parcul central din Timișoara a purtat numele „Parcul Stalin” în aceeași perioadă. În București, Piața 23 August a devenit un loc al paradelor, iar un cartier de blocuri muncitorești a primit numele „Orașul Stalin” la periferie. Statuile lui Lenin și Stalin au fost amplasate în puncte cheie: o statuie masivă a lui Lenin trona în fața Casei Scânteii (Casa Presei Libere) din 1960, iar una a lui Stalin fusese instalată la intrarea principală a Parcului Herăstrău (parcul însuși fusese numit Parcul I.V. Stalin). Toate aceste simboluri vizuale urmăreau să întipărească în mentalul colectiv ideea că URSS este „eliberatorul și prietenul nostru”. În paralel, țăranilor li se spunea că Rusia sovietică este „țara tuturor muncitorilor și țăranilor”. Școlarii erau obligați să învețe limba rusă (materie introdusă intensiv din 1948) și cântece de slavă precum „Limba noastră rusă”. Orice critică la adresa „prietenului de la Răsărit” era considerată infracțiune gravă, „agitator împotriva puterii poporului”, și se pedepsea cu ani grei de închisoare. Între 1945–1964, cultul Uniunii Sovietice a fost omniprezent în România.

Bineînțeles, această imagine era întreținută prin distorsionarea grosolană a adevărului. Fapte precum violurile, jafurile și deportările comise de sovietici erau cenzurate total din spațiul public, practic șterse din istorie. Un exemplu: actorul de revistă Constantin Tănase, celebru pentru cupletele sale satirice, a murit în august 1945 în condiții suspecte. Zvonurile vremii spuneau că ar fi fost ucis de NKVD din cauza unui cuplet în care ironiza exact apetitul soldaților ruși pentru ceasuri și haine (celebra poezie „Davai ceas, davai palton”, care parodia „obiceiul” sovietic de a cere „ceas, palton, casă și moșie”). Moartea sa a fost oficial raportată ca „din cauze naturale”, iar despre presupusa implicare a rușilor n-a apărut nimic în presa vremii, un subiect tabu. În schimb, oamenii erau bombardați cu articole despre „recunoștința eternă față de eliberatorii sovietici” și imagini idilice cu „soldați sovietici împărțind ciocolată copiilor români”. (Propaganda sovietică a produs inclusiv filmulețe de actualități: British Pathé a filmat bucureșteni ovaționând la sosirea rușilor, prezentând scena ca pe un episod de fraternitate sinceră: „Cetățenii întâmpină cu bucurie vestea că țara lor a scăpat de jugul nazist… Venirea Armatei Roșii este aclamată de toți oamenii”. Comentariul omitea, firește, ce a urmat după).

În anii ’50, pe măsură ce relațiile lui Gheorghiu-Dej cu Moscova au devenit mai nuanțate, tonul propagandei interne s-a mai schimbat. După moartea lui Stalin (1953), cultul personalității sale a fost treptat temperat și în România. În 1956, statuia lui Stalin din București a fost dată jos pe ascuns, la adăpostul nopții, semn al de-stalinizării. Iar după 1960, pe fondul retragerii trupelor sovietice și al dorinței lui Ceaușescu (venit la putere în 1965) de a poza în lider autonom, istoriografia oficială a României a început să redea unele merite și armatei române la „eliberarea de fascism”. Însă, esențial, crimele ocupației sovietice au rămas nerecunoscute. Abia după 1990, odată cu accesul la arhive și libertatea cuvântului, s-a putut discuta deschis despre acea perioadă neagră. Până atunci, generații întregi au crescut sub un clopot propagandistic care le spunea că rușii ne-au salvat și că orice „derapaj” a fost doar invenție „legionară” sau *„imperialistă”.

Consecințele

Lista efectelor pe termen lung ale celor aproape 15 ani de dominație sovietică este tristă și lungă. România a plătit scump „îmbrățișarea frățească” a URSS, pe multiple planuri:

Pierderi teritoriale și umane: Prin pacea postbelică, România a rămas fără Basarabia (actuala Republica Moldova) și Bucovina de Nord, anexate de URSS. Circa 200.000 de români din aceste provincii au fost rupți de țară. Totodată, zeci de mii de oameni au murit în deportări, în închisori sau în lagărele de muncă, victime indirecte ale ocupației sovietice și ale regimului impus de aceasta. Este o generație pierdută: elita interbelică a dispărut, iar natalitatea a scăzut în anii de foamete și teroare.
Devastare economică și întârziere în dezvoltare: Ocupația sovietică a lăsat economia românească pe butuci. Între 1944–1948, URSS a extras resurse în valoare de miliarde de dolari (petrol, cereale, echipamente) ca pradă de război sau despăgubiri. Sovromurile au continuat până în 1956 drenajul de resurse, frânând reconstrucția. În anii ’50, investițiile impuse au fost adesea iraționale (industria grea forțată, în dauna bunurilor de consum). Când alte țări vest-europene beneficiau de Planul Marshall, România era izolată în blocul estic, forțată să adere la un model economic centralizat și ineficient. Consecința directă: decalajul de dezvoltare față de Occident s-a mărit enorm. Chiar și astăzi, anumite rămâneri în urmă (infrastructură slabă, tehnologii perimate) își au originea în acea perioadă de stagnare dirijată.
Sovietizarea culturii și identității naționale: Ocupația a adus și o criză identitară. Valorile tradiționale au fost atacate sistematic: Biserica a fost persecutată (cultele greco-catolic și romano-catolic practic desființate în 1948, multe biserici demolate sau închise), istoria națională a fost rescrisă (eroii români au fost minimalizați, în schimb eroii ruși și comuniști erau exaltați). Limba rusă s-a predat intensiv, încercând să înlocuiască franceza/engleza ca limbă de prestigiu. Literatură și arta au fost cenzurate drastic, promovat era numai realismul socialist, cu elogierea „marelui frate” de la Răsărit. Această rupere de Occident și forțarea unei orientări culturale estice au avut efecte de lungă durată. România, țară cu vocație latină și europeană, a fost forțată peste un deceniu să se uite spre Moscova și să-și reprime aspirațiile occidentale. Abia după 1965 s-a produs o timidă „deschidere” culturală (recuperarea unor autori interziși, reînființarea unor legături cu Occidentul), însă provincializarea produsă în acei ani a lăsat urme: un hiatus în evoluția firească a societății românești.
Traume sociale și psihologice: Poate cel mai insidios efect este trauma colectivă lăsată în mentalul românilor. Neîncrederea generalizată, în instituții, în clasa politică, uneori chiar în propriii concetățeni, are origini în acea perioadă de teroare și delațiune organizată. Sindromul „să nu spui ce gândești, că te aude cine nu trebuie” s-a transmis din generație în generație. De asemenea, există un resentiment istoric față de Rusia, percepută (pe bună dreptate, având în vedere faptele) ca un factor de opresiune și pericol existențial. Această percepție influențează și azi atitudinea României în plan geopolitic. Și nu e vorba doar de amintiri transmise, ci și de realități vizibile: de pildă, comunitatea românească din Basarabia (Moldova) poartă încă efectele sovietizării (limbă rusificată parțial, identitate națională confuză la unii, structuri de putere corupte alimentate de nostalgii sovietice). Așadar, trauma ocupației sovietice nu a fost nicidecum „depășită” total în ’58, ci reverberează până în prezent.

În concluzie, efectele ocupației sovietice în România au fost profund negative în aproape toate aspectele, politic, economic, social, demografic, cultural. Țara a ieșit din acea perioadă mutilată: cu teritorii pierdute, cu economie subminată, cu mii de destine frânte și cu un regim totalitar ce avea să dureze încă decenii. „Eliberarea” adusă de ruși a însemnat, de fapt, înlocuirea unei ocupații străine (germane) cu o alta mult mai îndelungată și mai dăunătoare. România a devenit, din aliat al puterilor occidentale (în perioada interbelică), un satelit obedient al Moscovei, împotriva voinței poporului ei.

Lecția dureroasă a istoriei

Privind retrospectiv, istoria ne oferă o concluzie limpede și amară: relația cu Rusia a fost pentru România o buclă toxică, repetitivă, în care „ajutorul frățesc” masca ambiții imperiale, iar „eliberarea” se transforma în ocupație. De la răpirea Basarabiei în 1812 de către Imperiul Țarist, la ocupația sovietică din 1944, tiparul a fost similar, rușii au venit ca prieteni sau eliberatori și au rămas ca stăpâni. Faptele din anii 1944–1958 vorbesc de la sine: „eliberatorii” s-au dedat la violuri, jafuri și crime; „prieteni” fiind, ne-au deportat zeci de mii de oameni la muncă forțată; „frați” declarându-ne, ne-au impus un regim comunist criminal care a suprimat libertatea pentru aproape o jumătate de secol. România a fost jefuită de resurse și ținută în subdezvoltare, în timp ce Moscova își consolida imperiul.

Astăzi, când unii, fie din necunoaștere, fie din naivitate, se întreabă de ce nu sunt rușii buni pentru România, răspunsul ar trebui să fie evident privind această istorie. Nu, rușii (ca putere expansionistă) nu au fost „buni” pentru noi: ne-au luat teritorii, ne-au frânt elitele, ne-au ținut în sărăcie și frică. Aceasta nu este o afirmație propagandistică, ci o concluzie bazată pe fapte istorice concrete, documentate cu prisosință. Desigur, poporul rus ca atare nu e inamicul poporului român, cultura rusă a dat lumii valori admirabile. Însă politica agresivă a regimurilor de la Kremlin, fie ele țariste, sovietice sau putiniste, a fost constant ostilă intereselor României.

Lecția pe care ne-o oferă ocupația sovietică este că independența și orientarea pro-occidentală a României nu sunt simple opțiuni politice, ci chestiuni existențiale. Ori de câte ori am intrat sub influența Rusiei, am avut de pierdut enorm. Ori de câte ori ne-am legat destinul de lumea occidentală (cum a fost în perioadele dintre ocupații), am prosperat și ne-am păstrat libertatea. Relația cu Rusia e o rană deschisă și un cerc vicios pe care istoria ne obligă să-l evităm. Cei 45 de ani de comunism impus (dintre care primii 15 sub cizma directă a Moscovei) au fost o paranteză tragică în evoluția noastră. Generațiile actuale au datoria să nu uite acea lecție.

În 2025, România este membră NATO și UE, ancorată ferm în alianțe care îi garantează securitatea. Și totuși, spectrul amenințării ruse nu a dispărut, îl vedem la granița noastră. De aceea, memoria ocupației sovietice trebuie păstrată vie, nu din dorința de ură, ci ca anticorp istoric. Cine uită, riscă să repete. Iar noi, românii, nu ne mai permitem naivitatea. Prea mult ne-a costat „prietenia” cu rușii ca stat. Istoria ne-a arătat clar de ce rușii nu sunt buni pentru România: fiindcă „ajutorul” lor a venit mereu cu prețul libertății noastre. Încheiem atunci cu o întrebare retorică, parafrazând o vorbă din popor: Cât de scumpă poate fi o „eliberare”, dacă pentru ea plătești cu propria țară? Răspunsul, l-am trăit pe pielea noastră. Să nu-l uităm niciodată.

Surse: Dennis Deletant – “Aliatul uitat”; Lucian Boia – “Capcanele istoriei”; Arhivele CNSAS și Memorialul Sighet; Documente din Arhivele Naționale ale României; Mărturii publicate în presa vremii și în lucrări recente (Ramona Miron & Horia Dumitrescu, Ioan Scurtu ș.a.). Citările inserate în text indică surse specifice, pentru rigoare istorică, conform referințelor de mai jos.

Referințe:

Citește și: Fascismul ca sistem ideologic și manipularea maselor