Ce ce Cristi Chivu rămâne eroul meu

Îmi amintesc perfect după-amiaza aceea de Mai ’99, când l-am văzut pe „puștiul din Reșița” care tocmai debuta la Ajax. Atunci am înțeles, deși nu știam să formulez, că există fotbaliști care vorbesc despre noi toți când ating mingea. Chivu era unul dintre ei. Felul lui de a se poziționa, un pas înainte, bărbia sus, o stângă ca un compas cosmic, mi-a spus că se poate pleca din curtea blocului spre orice stadion al lumii.

La Roma l-am descoperit călit: purta numărul 13 ca pe o promisiune că frica e doar un alt adversar. Dar abia la Inter s-a născut legenda. A venit, a văzut, a câștigat tripla din 2010, iar imaginea lui ridicând mingea Champions League, cu casca aceea de carbon care-i proteja craniul, mi-a pus nod în gât. Cine mai reușise să transforme un accident teribil într-un simbol de speranță? Încă îl aud pe Mourinho strigându-i numele – „Chivu Inter!” – ca pe un cod secret al rezistenței.

Anii au trecut, dar Cristi Chivu nu s-a evaporat. A coborât pe gazonul vieții de după ghete cu aceeași smerenie: a pregătit copiii de la Primavera, i-a salvat pe cei de la Parma de la retrogradare, a învățat, a greșit, a continuat – proces rar într-o lume care cere succesul de ieri.

Iar acum, în iunie 2025, mă trezesc zâmbind când deschid site-urile de sport: “Inter l-a numit antrenor principal pe Cristian Chivu“, cu un contract până în 2027. Echipa se pregătește de Mondialul Cluburilor și se întoarce la San Siro sub tutela celui care a câștigat tot ca jucător.

Spun fără ocolișuri: cred că asta e mai mult decât o știre. E o poveste-manifest despre răbdare și memorie. Cristi Chivu nu e „doar” un tehnician nou; el e puntea care aduce laolaltă trecutul glorios și viitorul imaginat. E omul care-ți arată că stilul poate fi curajos și delicat în același timp, că disciplina nu se ceartă cu poezia.

Dacă închid ochii, îl văd din nou la 23 de metri de poartă, pregătit să bată o lovitură liberă. Casca îi strălucește sub nocturnă. Publicul se ridică. Și, de nicăieri, se naște liniștea aceea densă de dinaintea miracolelor. Mingea pleacă, destinul se clintește, iar undeva, un copil își notează în inimă că imposibilul e negociabil.

De aceea îl elogiez astăzi, neironic și cu toată emoția de care sunt capabil. Pentru mine, Cristian Chivu rămâne exemplul pur că fragilitatea și forța pot coexista în aceeași ființă. Iar faptul că revine acum pe banca lui Inter nu e doar o numire tehnică, e respirația unei istorii care încă scrie despre curaj.

Și poate exagerez, poate vorbesc cu prea mult patos, dar prefer să-mi asum: în fotbalul nostru mereu pe fugă, avem nevoie de oameni-far. Iar Chivu e, pentru mine, lumina din casca de carbon care nu se stinge niciodată.