Naționalism extremist la porțile puterii

Temele centrale ale campaniei lui George Simion și acolitului Călin Georgescu

Discursurile lui George Simion și Calin Georgescu gravitează în jurul unui naționalism economic agresiv și al unei poziționări anti-occidentale. Ei propun naționalizarea resurselor strategice , de la terenurile agricole până la companii energetice, sub pretextul repunerii avuției „în mâna poporului”. George Simion a promis răscumpărarea pachetului majoritar al companiei Petrom de la grupul austriac OMV, acuzând corporațiile străine că „fură banii țării… cu voie de la ambasade”. La rândul său, Georgescu a mers și mai departe, pledând pentru naționalizarea tuturor terenurilor agricole ale României pentru a le „împărți țăranilor”, sub sloganul că „pământul aparține țării”. Astfel de măsuri de suveranism economic, impozitarea diferită a firmelor străine, privilegii pentru capitalul autohton, reflectă o viziune autarhică ce ignoră regulile economiei de piață și angajamentele europene.

Un alt pilon central este retorica anti-NATO și anti-UE. Călin Georgescu, de exemplu, a catalogat UE drept un „regim autoritar, tiranic” condus de „birocrați nealeși”, sugerând că România trebuie „eliberată” de sub jugul Bruxelles-ului. Atât Simion cât și Georgescu prezintă integrarea euro-atlantică ca pe o amenințare la adresa suveranității. Ei au flirtat cu ideea organizării unui referendum pentru ieșirea României din NATO și UE, sub pretextul că „este o întrebare care trebuie pusă românilor”. Călin Georgescu a afirmat direct că „NATO este cea mai slabă alianță de pe fața pământului” și că ar abandona-o „instant” dacă lucrurile continuă la fel. În plin război la granița țării, astfel de declarații , alături de opoziția lor vehementă față de sprijinul oferit Ucrainei, transmit un mesaj periculos de izolaționism. George Simion a declarat chiar că se opune ajutorului militar pentru Ucraina și că vrea o Românie aliniată mișcării „Make America Great Again” a lui Donald Trump, semnalând o sincronizare ideologică cu naționalismul de tip trumpist.

Discursul lor include și un pronunțat filon religios și identitar. Programul politic al partidului lui George Simion proclamă că „atunci când spunem credință, spunem implicit biserică, tradiție și neam”. Ambii candidați se erijează în apărători ai valorilor creștin-ortodoxe: condamnă „terfelirea simbolurilor de credință” și au protestat față de restricțiile pandemice privind pelerinajele și slujbele religioase, pozând drept protectori ai Bisericii. Călin Georgescu însăși a fost avocat voluntar pentru clerici în procesele contra lockdown-ului, iar în Parlamentul European a ținut icoane ortodoxe în mâini în semn de sfidare. Această retorică religioasă conferă campaniei lor o aură misionară, sugerând că lupta lor politică este o cruciadă pentru salvarea sufletului națiunii.

Nu în ultimul rând, ambii cultivă fățiș o nostalgie a extremei drepte interbelice. Referințele pozitive la Mișcarea Legionară și mareșalul Ion Antonescu, figuri responsabile de un regim fascist și de Holocaustul din România apar în discursul lor. Călin Georgescu, de pildă, l-a elogiat pe Corneliu Zelea Codreanu drept „erou iluminat” care a unit masele pentru „identitatea națională și puritatea poporului român”, iar pe Antonescu l-a numit „un erou pe care poporul român ar trebui să-l respecte cu profunzime”. Aceste declarații echivalează cu o reabilitare a fascismului autohton, fără precedent în politica post-decembristă. Mai mult, Georgescu a promis explicit desființarea tuturor partidelor politice, pe motiv că ar fi doar „niște gloabe la carul de aur al poporului” și că ele împiedică revenirea la valorile „strămoșilor”. O astfel de viziune anti-pluralistă, în care partidele fundamentul democrației parlamentare ar urma să fie abolite, evocă direct modelul dictaturilor interbelice. Temele campaniei lui George Simion și Călin Georgescu se constituie, așadar, într-un amestec exploziv de naționalism economic, anti-occidentalism, fundamentalism religios și nostalgie autoritaristă, toate ambalate într-un mesaj de ruptură radicală cu ordinea actuală.

Strategii de comunicare: emoție, polarizare și noi platforme

Atât Simion cât și Călin Georgescu și-au construit ascensiunea pe o comunicare deosebit de agresivă și emoțională, menită să polarizeze electoratul. Stilul lor oratoric se remarcă prin tonalitatea apocaliptică, România ar fi pe marginea prăpastiei din cauza „trădătorilor” de la putere și prin apelul constant la furie și mândrie națională. Analize media arată că aparițiile lui George Simion abundă în conflict și negativitate, cu formulări dure, adesea colocviale sau vulgare, menite să șocheze. Acesta practică un tip de „populism de celebritate”, cultivând imaginea „candidatului ideal” care vorbește pe șleau în numele poporului obișnuit. El se înfățișează drept omul simplu și justițiar (s-a filmat adesea în situații cotidiene sau în confruntări directe cu adversari), ceea ce îi maximizează vizibilitatea în spațiul public. Emoția este glorificată: George invocă simboluri național-patriotice (tricolorul, imnul), idealizează trecutul istoric al țării și valorile Ortodoxiei, toate pentru a stârni un fior identitar publicului. În același timp, îi portretizează pe adversari, de la liderii UE până la minoritățile etnice sau sexuale, drept forțe străine ce amenință „puritatea” și unitatea națiunii. Această dihotomie maniheistă (patrioți vs. trădători, „noi” vs. „ei”) este definitorie pentru strategia lor de comunicare.

În exprimare, recurg frecvent la slogane simpliste și limbaj incendiar. Mesajele sunt încărcate de acuzații extreme, politicienii main‐stream sunt numiți „hoți”, „vânduți străinilor” sau chiar comparati cu regimuri de ocupație. Acest discurs al urii țintește adesea jurnaliștii independenți, ONG-urile și minoritățile, care sunt prezentate ca parte a unei conspirații împotriva poporului. Spre exemplu, Călin Georgescu a răspuns deciziei instanței de a-i bara candidatura prezidențială printr-un tir de invective antisemite, acuzând fără temei „UE, evreii, americanii și francezii” de un complot împotriva sa. Astfel de declarații conspiraționiste și discriminatorii amplifică polarizarea societății și mută dezbaterea din zona rațională în teren emoțional și visceral.

O trăsătură esențială a strategiei lor este ocolirea presei tradiționale și exploatarea la maximum a rețelelor sociale și platformelor alternative. Georgescu și-a creat un public captiv pe Facebook, TikTok, Telegram și Simion pe YouTube, mai nou pe TikTok & X.com, unde transmite live din orice loc, de la plenul Parlamentului până la proteste de stradă. Prezența sa online este calculată pentru a genera viralitate: de pildă, și-a transmis în direct propria nuntă transformată într-un spectacol public, a intrat neinvitat în instituții filmând reacțiile oficialilor ș.a.m.d. În campania prezidențială, George Simion a recurs și la mijloace neconvenționale de mobilizare: a trimis „milioane de scrisori” prin poștă către alegători, folosind datele din registrul electoral, un gest surprinzător în era digitală, dar care i-a permis să atingă segmente de public mai puțin prezente online.

Simultan, George Simion și Călin Georgescu cultivă apariții în podcasturi și emisiuni online populare, ferite de formatul rigid al dezbaterilor politice clasice. Simion, de exemplu, a fost invitat la podcastul unui influencer local foarte urmărit (cazul Gojira), unde a putut disemina nestingherit tezele sale naționaliste către un public tânăr. Călin Georgescu, la rândul lui, folosește platforme alternative și grupări de Facebook/Telegram pentru a-și chema susținătorii la acțiuni „spontane” (proteste anti-restricții, manifestații împotriva unor ambasade etc.). Imagistica joacă și ea un rol: ambii folosesc adesea elemente vestimentare sau scenografice cu încărcătură identitară , portul iei tradiționale, afișarea ostentativă a drapelului, a icoanelor sau chiar purtarea unui botniței de câine pentru a transmite mesaje simbolice puternice. Această teatralitate calculată amplifică difuzarea mesajului lor, făcând deliciul algoritmilor de social media.

Ocolirea filtrului critic al presei le permite să nu fie confruntați direct cu întrebări incomode sau fapte care le contrazic afirmațiile. Ei preferă monologul în bula proprie, unde își pot repeta neadevărurile până capătă, pentru adepți, aparență de realitate. Simion chiar s-a lăudat că modelul său politic este Viktor Orbán, premierul iliberal al Ungariei, spunând presei maghiare: „Sunt Viktor Orbán al României… Susținem aceeași ideologie”. Această declarație, menită probabil să șocheze, a fost diseminată intens online, consolidându-i aura de „outsider” gata să sfideze establishmentul de la Bruxelles. În concluzie, strategiile de comunicare ale lui George Simion și Călin Georgescu mizează pe maximizarea emoției, demonizarea opoziției și exploatarea noilor canale media pentru a ajunge direct la electorat, nefiltrați și nevralnerați de fact-checking sau dezbatere contradictorie.

Cine rezonează cu George Simion și Călin Georgescu?

Succesul electoral al lui George Simion și Călin Georgescu se explică în bună măsură prin capacitatea lor de a atrage segmente ale societății deziluzionate de status quo și dispuse să îmbrățișeze soluții radicale. Profilul sociologic al susținătorilor lor indică o puternică reprezentare a tinerilor (18–30 ani) și a persoanelor cu nivel educațional scăzut. Un sondaj Avangarde arată că 66% dintre votanții formațiunii lui Simion au sub 50 de ani, iar 92% nu au studii superioare. Totodată, electoratul lor este preponderent masculin (aprox. 60%) și provenit fie din mediul rural, fie din orașe mici care au resimțit puternic declinul economic post-industrial. Regiunile sudice și estice ale țării , Muntenia, Oltenia, Moldova, tradițional mai sărace, le-au oferit un bazin semnificativ de votanți. Însă interesant, și diaspora a devenit o pepinieră electorală: partidul lui George Simion a obținut rezultate foarte bune între românii din străinătate în 2020, surprinzând analiștii. Explicația constă în faptul că mulți emigranți, deși au părăsit țara nemulțumiți de corupție și sărăcie, au rămas profund naționaliști și conservatori; discursul identitar al lui George Simion, axat pe reunificarea cu Basarabia și mândria de a fi român, i-a făcut receptivi. Campaniile lui Simion pe Facebook au țintit direct diaspora, valorificând frustrarea acesteia față de clasa politică „trădătoare” de acasă.

Clasa de mijloc educată urbană în general respinge retorica lor, însă există excepții în rândul celor dezamăgiți de partidele tradiționale și ai mișcărilor anti-sistem. Pentru un segment de votanți, Simion și Călin Georgescu reprezintă o formă de „pedeapsă” aplicată establishmentului: oameni care altfel s-ar abține de la vot sunt convinși de radicalismul acestor candidați să iasă la urne din dorința de a zgudui scena politică. Datele sugerează că creșterea bazinului lor electoral s-a făcut mai degrabă prin atragerea foștilor nehotărâți și absenteiști, mai ales tineri la prima votare decât prin convertirea alegătorilor altor partide. Cu alte cuvinte, Simion și Călin Georgescu au reușit să mobilizeze furia latentă a celor care nu mai credeau că votul le poate schimba viața. Ei le-au oferit acestora narațiunea simplă a unui vinovat extern (UE, „străinii”, minoritățile) și speranța restaurării demnității naționale.

Un nucleu dur al susținătorilor provine din rândurile ultraconservatorilor religioși. Mulți credincioși practicanți, instigați de ani de zile de anumite fețe bisericești împotriva „decadenței occidentale” (drepturi pentru comunitatea LGBT, avort, educație sexuală), au văzut în Simion și Călin Georgescu campionii valorilor lor. Partidul “AUR” s-a poziționat explicit ca apărător al familiei tradiționale, continuând mesajele referendumului eșuat pentru familia „naturală” din 2018. Astfel, enoriași care anterior votau partide conservatoare mainstream (PNL sau chiar PSD) au migrat către acești noi tribuni ai ortodoxiei militante. Sloganurile religioase și spectacolul pios (icoane, cruci la mitinguri) i-au fidelizat pe mulți dintre ei.

De asemenea, printre susținători se regăsesc naționaliști de veche generație, nostalgici ai epocii Ceaușescu sau foști votanți ai extremistului Vadim Tudor din anii 2000. Pentru aceștia, promisiunile de tipul „vom face dreptate” și „vom alunga străinii care ne exploatează” trezesc ecouri familiare. George Simion și Călin Georgescu reîncălzesc teme ca independența economică totală (similară autarhiei ceaușiste) și cultul eroului național (de la Ștefan cel Mare până la Mareșalul Antonescu), ceea ce alimentează sentimentele nostalgice ale acestei categorii.

În fine, un alt strat al publicului țintă îl constituie adepții teoriilor conspirației și ai mișcărilor anti-sistem recente (precum anti-vacciniștii). Călin Georgescu, în special, s-a remarcat ca port-drapel al curentului conspiraționist, în pandemie a contestat vehement restricțiile și a propagat ideea că forțe oculte mondialiste vor să suprime libertățile românilor. Acest lucru i-a adus un număr considerabil de susținători dintre persoanele antivaccin, anti-5G sau care cred în diverse scenarii apocaliptice. Neîncrederea generalizată în instituții (Parlament, justiție, presă) unește acest amalgam de grupuri disparate sub flamura lui George Simion și Călin Georgescu. Toți acești oameni simt că vocea nu le-a fost ascultată de „sistem” și găsesc, în sfârșit, pe cineva care le validează frustrările și temerile.

În concluzie, discursul radical al lui Simion și Călin Georgescu prinde la cei dezamăgiți, furioși și speriați, fie că sunt șomeri din zone sărace, tineri educați precari care nu văd perspective, mici antreprenori sufocați de birocrație, pensionari nostalgici sau credincioși alarmați de schimbările culturale. Liantul este nemulțumirea profundă față de direcția în care a mers societatea în ultimii 30 de ani și convingerea că e nevoie de o ruptură totală, oricât de riscantă, pentru ca lucrurile să se îndrepte. Simion și Călin Georgescu le oferă exact această promisiune revoluționară.

Riscuri democratice și geopolitice în caz de victorie

O eventuală accedere la putere a lui George Simion și Călin Georgescu ar avea consecințe alarmante asupra democrației interne și a poziției geopolitice a României. În plan intern, programul lor anunță practic o demontare a arhitecturii democratice construite după 1989. Ideea desființării partidelor și concentrarea întregii puteri în mâinile unui „conducător” providențial ar însemna sfârșitul pluralismului politic. În locul democrației reprezentative, Simion propune un regim personalist, de tip autoritar, legitimat prin retorică populistă. Instituții-cheie ale statului de drept, Parlament, Curtea Constituțională, chiar și presa liberă, ar fi probabil puse sub asediu. Ținând cont de atitudinea violent ostilă a lui Călin Georgescu față de jurnaliști critici și ONG-uri, ne putem aștepta ca un regim George Simion-Călin Georgescu să exercite presiuni enorme pentru cenzurarea vocilor incomode și slăbirea mecanismelor de control și echilibru ale puterilor. România ar putea aluneca rapid către modelul „democrației iliberale” consacrat de Viktor Orbán, unde alegerile încă au loc, dar jocul este profund viciat în favoarea celor de la putere.

Din perspectivă geopolitică, riscurile sunt de-a dreptul existențiale. Odată instalați, Simion și Călin Georgescu ar orienta România pe o traiectorie de confruntare cu Uniunea Europeană și NATO, pilonii securității și dezvoltării noastre post-2004. Izolarea internațională ar fi aproape inevitabilă: chiar înainte de turul doi, presa occidentală avertiza că o victorie a lui Simion ar putea „izola țara, eroda investițiile private și destabiliza flancul estic al NATO”. Fiind membră UE, România ar risca sancțiuni severe și tăierea fondurilor europene dacă noua conducere ar încălca flagrant valorile democratice și statul de drept. Orbán însuși, deși mult mai moderat comparativ cu programul lui Simion și Călin Georgescu, a atras activarea mecanismelor de condiționare a fondurilor UE. Un guvern condus de George Simion (care deja se declară în „război” cu Bruxelles-ul) ar duce probabil la înghețarea relațiilor cu instituțiile europene. Proiecte majore de infrastructură finanțate din PNRR ar fi puse sub semnul întrebării, la fel și șansele de aderare la OECD.

Mai grav, dacă Simion și Călin Georgescu și-ar respecta retorica de a organiza un referendum privind apartenența la NATO, ar pune sub semnul întrebării garanțiile de securitate ale României într-un moment critic. Doar perspectiva unui asemenea demers produce îngrijorare printre aliați. Flancul estic al NATO, unde România joacă un rol crucial, ar fi slăbit și fracturat dacă la București ar veni un președinte care consideră alianța „slabă” și ar cochetă cu ideea părăsirii ei. The Guardian sublinia că o astfel de victorie extremistă ar putea devia România de la traiectoria sa pro-occidentală și ar transforma-o într-o forță perturbatoare în UE și NATO. Practic, România ar risca să devină un paria al Occidentului, alături de regimuri autocratice precum Belarus (în scenariul extrem al ieșirii totale din alianțe).

Riscurile economice sunt, la rândul lor, uriașe. Colapsul economic ar putea surveni rapid dacă noile autorități și-ar implementa agenda naționalist-socialistă. Naționalizarea companiilor precum Petrom și expulzarea investitorilor străini ar provoca un șoc de încredere: capitalul ar fugi, moneda națională s-ar deprecia accelerat, șomajul ar exploda. Investițiile străine directe (ISD), care susțin sute de mii de locuri de muncă, ar fi puse pe fugă de retorica anti-corporații și taxarea discriminatorie. Fondurile europene, ce reprezintă peste 40% din investițiile publice, ar fi blocate dacă România nu mai respectă regulile comunitare , un dezastru pentru infrastructură, agricultură și dezvoltare regională. Analiști independenți și surse internaționale au avertizat deja că „o victorie a lui George Simion ar putea alunga investitorii” și ar lovi puternic economia. Țara ar putea ajunge în incapacitate de plată dacă ar pierde finanțarea externă și ar rupe relația cu instituțiile financiare occidentale.

Pe plan social, legitimarea și reabilitarea extremismului de către vârful statului ar deschide o cutie a Pandorei. Discursul intolerant al lui Simion și Călin Georgescu la adresa minorităților (naționale, sexuale, religioase) ar putea alimenta tensiuni interetnice și crește violența extremă în societate. Deja, grupuri neo-legionare marginale s-ar simți validate; crimele motivate de ură sau atacurile xenofobe ar putea spori, simțindu-se implicit girate „de sus”. Instituții precum Institutul Elie Wiesel, care veghează memoria Holocaustului, ar fi probabil desființate sau golite de conținut sub un regim care elogiază figuri fasciste, ceea ce ar provoca reacții dure din partea Israelului, SUA și a altor parteneri. De altfel, ambasadele occidentale la București au monitorizat atent ascensiunea acestor politicieni; o victorie a lor ar declanșa cu certitudine alarme diplomatice. România ar risca să fie privită cu suspiciune și chiar sancționată nu doar politic, ci și simbolic, de exemplu, prin mutarea unor investiții strategice sau reducerea cooperării militare.

Nu trebuie ignorat nici pericolul orientării spre Rusia. Călin Georgescu este cunoscută pentru vederile sale pro-Kremlin, iar George a cochetat cu cercuri eurosceptice apropiate de Moscova (inclusiv promovarea lui Călin Georgescu, admirator al lui Putin, ca posibil prim-ministru). Dacă România s-ar desprinde de Occident, ar lăsa un vid pe care Rusia (și China) l-ar putea exploata în regiune. Practic, o astfel de schimbare ar însemna ieșirea din orbita liberal-democratică și intrarea într-o sferă de influență autocratică, cu repercusiuni greu de întors.

În sinteză, triumful electoral al lui George Simion și Călin Georgescu ar echivala cu un salt în necunoscut pentru România: prăbușirea ordinii democratice interne, izolarea euro-atlantică și amplificarea riscurilor de securitate la granița de est a UE. Nu este de mirare că presa internațională a numit scenariul excluderii lor de la candidatură drept un act „fără precedent, în stil Putin”, semn că însăși participarea unor asemenea figuri la alegeri pune probleme democrației. O țară membră NATO-UE condusă de naționaliști radicali ar fi o premieră periculoasă, cu efect de domino posibil și în alte state. Tocmai de aceea, miza este imensă și depășește granițele României.

Orbán, Meloni, Le Pen, același trend?

Fenomenul politic reprezentat de George Simion și Călin Georgescu nu apare în izolare, ci se înscrie într-un val mai larg de populism naționalist care a cuprins Europa în ultimul deceniu. De la Viktor Orbán în Ungaria la Marine Le Pen în Franța și Giorgia Meloni în Italia, lideri cu agende suveraniste, anti-imigrație și eurosceptice au câștigat teren și chiar guvernare. Totuși, există atât similarități, cât și diferențe semnificative între cazurile occidentale și cel românesc.

La fel ca Orbán, Simion și Călin Georgescu se erijează în apărători ai „Europei creștine” și ai identității naționale împotriva așa-numitului globalism liberal. Orbán a articulat conceptul de „democrație iliberală” și a promovat un naționalism economic în Ungaria, de pildă, a impus taxe speciale băncilor și companiilor străine și a naționalizat fondurile private de pensii, ceea ce rezonează puternic cu mesajele economice ale lui Simion și Călin Georgescu. Aceștia privesc cu admirație spre Budapesta: George Simion însuși a declarat că partidul lui Orbán, Fidesz, este un „model” deoarece „susține rădăcinile creștine ale Europei”. Similaritățile continuă în zona valorilor sociale: atât Orbán, cât și duo-ul George Simion-Călin Georgescu, invocă familia tradițională și resping ferm drepturile LGBT (Ungaria a interzis propaganda LGBT în școli, iar Simion promite măsuri similare). De asemenea, atât în Ungaria, cât și în viziunea lui Simion, presa liberă este etichetată drept un inamic subversiv, care trebuie „îmblânzit”, un punct comun al tuturor regimurilor populist-autoritare.

În Italia, Giorgia Meloni a ajuns la putere pe o platformă național-conservatoare, cu motto-ul „Dumnezeu, Patrie, Familie”, o triadă aproape identică valorilor clamate de Simion și Călin Georgescu (Credință, Națiune, Familie). Meloni a cultivat nostalgia trecutului (fără a reabilita explicit fascismul, deși partidul ei are rădăcini post-fasciste) și a cerut „mai multă suveranitate” în UE, criticând ingerințele Bruxelles-ului. Diferența notabilă e că, o dată aleasă, Meloni a adoptat o atitudine pragmatică: nu a încercat să scoată Italia din UE sau NATO, ci s-a mulat pe așteptările piețelor și aliaților. Simion și Călin Georgescu, dimpotrivă, par mult mai intransigenți în anti-occidentalismul lor declarativ , ceea ce i-ar situa, dacă ar câștiga, mai aproape de Orbán decât de Meloni. Totuși, paralela Meloni arată cum un partid ignorat inițial a ajuns la guvernare exploatând resentimente populare față de partidele clasice. Și în România, vidul de încredere în PSD și PNL deschide breșa prin care Simion se strecoară triumfal.

Cazul Marine Le Pen în Franța oferă un exemplu de extremă dreaptă care s-a apropiat periculos de mult de putere, fără însă a o atinge încă. Le Pen, asemenea lui Simion, a renunțat oficial la ideea Frexit (ieșirea Franței din UE) dar propune o „Europă a națiunilor” care în esență subminează proiectul comunitar. De asemenea, Le Pen a cerut retragerea Franței din structura militară integrată a NATO, ecou al pozițiilor anti-NATO ale lui Călin Georgescu. Strategia de comunicare a lui Le Pen a fost să îmblânzească imaginea partidului său (Frontul Național, redevenit Adunarea Națională), renunțând la retorica jignitoare a tatălui său și încercând să pară o naționalistă „respectabilă”. Simion e mai aproape de stilul vechi al lui Jean-Marie Le Pen, fără menajamente, belicoși și categorici. Cu toate acestea, fondul mesajului, prioritizarea intereselor naționale cu orice preț, opoziția față de imigrație și scepticismul față de alianțe, îi înscrie clar în familia partidelor eurofobe alături de RN-ul lui Le Pen. De altfel, presa europeană nota că o eventuală victorie a lui George Simion ar fi „salutată de naționaliștii conservatori din Europa”, menționând probabilitatea de a primi aplauze de la figuri precum Marine Le Pen sau exponenți ai cercului Trump din SUA.

Diferența majoră a contextului românesc față de Franța sau Italia este vecinătatea directă cu agresiunea Rusiei. În timp ce Le Pen sau Meloni pot avea discursuri critice la adresa UE/NATO fără ca securitatea imediată a țărilor lor să fie periclitată (Franța și Italia nu se află la frontiera unui război), pentru România mizele sunt mult mai concrete. Asemănarea relevantă este cu cazul Slovaciei, unde recent un partid pro-rus și anti-UE (Robert Fico) a câștigat alegerile, stârnind îngrijorare că va sabota unitatea occidentală privind Ucraina. Simion se aliniază acestui tip de populism prorus din Europa Centrală și de Est, care speculează oboseala populației față de război și inflație, promițând o întoarcere la neutralitate și beneficii economice iluzorii de pe urma relațiilor cu Moscova. În spațiul UE există așadar un curent sincron: în Ungaria, Polonia (parțial, cu retorica suveranistă a PiS), Slovacia, poate curând și Austria (unde FPÖ e pe val) și iată, posibil, România, toate manifestând un reflex naționalist de respingere a integrării supranaționale. Acești actori, deși diferiți în nuanțe, comunică între ei și încearcă să formeze un front comun. George Simion sublinia importanța ca toate partidele „suveraniste, patriote și creștine” din Europa să facă politică unitară la nivelul UE, altfel „dacă ne vom rupe în trei părți, nu ar fi bine”. El face astfel legătura directă cu încercările recente ale lui Le Pen și Meloni de a crea o alianță pan-europeană a extremei drepte.

Cu toate acestea, sunt de remarcat și specificitățile locale: retorica legionară și ideea abolirii partidelor, de exemplu, sunt extreme chiar și în contextul radical european. Nici Orbán, nici Le Pen sau Meloni nu propun deschis desființarea pluripartidismului, din contră, ei încearcă să-și consolideze puterea în cadrul democrației existente (chiar dacă o subminează subtil). Prin urmare, George Simion și Călin Georgescu reprezintă o variantă mai crudă, mai neșlefuită a fenomenului populist european, ceea ce reflectă probabil tinerețea democrației românești și trauma istorică a comunismului (care lasă un teren fertil pentru anti-parlamentarism). Ei se află la confluența tendințelor iliberale europene cu relicvele proprii extremismului autohton.

În concluzie, ascensiunea lui George Simion (Georgescu inclus) face parte din valul eurosceptic și naționalist ce străbate Europa, având paralele ideologice clare cu regimul lui Viktor Orbán, cu platformele electorale ale lui Giorgia Meloni și Marine Le Pen, ba chiar cu retorica MAGA din SUA. Dar, totodată, gradul lor de radicalism, de la a pune sub semn întrebării alianțe fundamentale, până la a glorifica figuri fasciste, îi singularizează într-o ligă aparte. Pentru Europa, o eventuală victorie a acestui tip de discurs în România ar fi atât confirmarea îngrijorătoare a „contaminării” regionale cu populism autoritar, cât și un test extrem al rezilienței proiectului democratic european. Comunitatea occidentală ar trebui să se pregătească să gestioneze consecințele, așa cum și societatea românească se vede obligată să își re-evalueze anticorpii democratici în fața acestei provocări fără precedent.