Sarajevo Safari: când războiul devine „sport extrem” 1425 de zile de suferință

Este o seară banală, ploioasă, în care caut ceva rapid pe care să-l văd înainte de culcare. Am ales documentarul „Sarajevo Safari” și, fără să bănuiesc, am intrat într-un coșmar real. Imaginează-ți că oameni cu buzunarele pline plătesc ca să-și satisfacă setea morbidă de adrenalină, vânând civili pe străzile unui oraș sub asediu. Sună monstruos? Exact așa am simțit și eu.

Pe scurt: ce a fost în Sarajevo

Asediul orașului Sarajevo, capitala Bosniei și Herțegovinei, a fost una dintre cele mai lungi și brutale asedii, din istoria modernă, durând din aprilie 1992 până în februarie 1996, în total 1425 de zile de suferință continuă. Timp de aproape patru ani, orașul a fost înconjurat și izolat de forțele sârbilor bosniaci, care au lansat atacuri constante, folosind artilerie grea și lunetiști ascunși în blocurile învecinate. Civilii au devenit ținte deliberate, într-un război în care granița dintre viață și moarte putea fi trecută în orice moment, chiar și atunci când mergeai să iei apă sau pâine.

Bilanțul acestei tragedii este devastator:

• Aproximativ 10000 de persoane ucise, jumătate dintre ele civili, printre care mulți copii și bătrâni.
• Peste 50000 de oameni au fost răniți sau mutilați permanent, ducând cu ei cicatricile fizice și psihice ale unui conflict absurd.

Orașul, cândva vibrant, a devenit un teatru al ororilor. Oamenii trăiau permanent sub amenințarea lunetiștilor, iar martorii povestesc cum aceștia făceau pariuri sinistre între ei: „Dacă nimerești copilul de lângă fântână, îți dau două sticle de whisky.” O cruzime ce pare desprinsă din cele mai negre scenarii posibile, dar care, din păcate, a fost realitatea tragică a mii de familii bosniace.

Ce este „Sarajevo Safari”

Documentarul „Sarajevo Safari”, realizat de regizorul sloven Miran Zupanič, dezvăluie o față șocantă și grotescă a conflictului bosniac: transformarea unui oraș asediat într-o atracție turistică macabră. Zupanič a adunat poveștile unor oameni care au fost martori direcți sau indirecți ai acestui fenomen terifiant:

• Doi foști ofițeri bosniaci, care oferă detalii precise despre modul în care opera acest „turism al morții”.
• Un pompier american, voluntar pe front, care descrie scene greu de imaginat, unde victimele erau selectate deliberat pentru spectacol.
• Mai mulți participanți anonimi, cu vocile distorsionate pentru a-și ascunde identitatea, care recunosc participarea la aceste safari-uri ale ororii.

Acești turiști macabri, majoritatea veniți din țări precum Rusia, Italia și Statele Unite, erau aduși în Pale, fosta capitală politică a sârbilor bosniaci. Aceștia plăteau sume exorbitante, de câteva mii de dolari, pentru „experiența” sinistră de a trage în civili. Mai îngrozitor este faptul că prețul creștea dacă victima aleasă era un copil, detaliu care îmi provoacă încă fiori atunci când îl scriu.

Fiecare participant primea ca trofeu cartușul folosit, gravat cu data în care ucisese. Documentarul conține inclusiv imagini tulburătoare din arhivă, cum ar fi cea în care scriitorul rus Eduard Limonov trage în direcția orașului, zâmbind larg și satisfăcut. O imagine cutremurătoare care transformă realitatea crudă a unui război într-un spectacol grotesc și inuman înspre oraș, zâmbind satisfăcut. O realitate brutală, transformată într-un spectacol grotesc.

Ce știm sigur și ce nu știm

• Există mărturii clare, coerente, filmate și documentate.
• Lipsesc documentele oficiale care să arate exact cine a organizat și a încasat banii.
• Nimeni nu a fost condamnat explicit pentru aceste safari-uri. Generalii Galić și Milošević au fost judecați, dar aceste crime nu sunt specific menționate în verdictele lor.

Ancheta continuă: Autoritățile bosniace au deschis o investigație după lansarea filmului, dar nici astăzi nu avem rezultate concrete, doar promisiuni vagi de tipul „încă cercetăm”

De ce contează, chiar și fără toate dovezile

Pentru că ne obligă să privim în oglinda monstruozității umane: dacă există oameni dispuși să plătească pentru atrocități, cât de departe suntem noi ceilalți de această realitate? Cum putem fi siguri că societatea noastră este imună în fața tentației sinistre a violenței?

Pentru că trauma victimelor este palpabilă și devastatoare, indiferent de numărul exact al criminalilor implicați. Durerea și suferința supraviețuitorilor nu pot fi măsurate în statistici, ci în poveștile și lacrimile celor care încă își caută liniștea și dreptatea.

Pentru că responsabilitatea nu expiră niciodată. Dacă, după trei decenii, arhivele rămân sigilate, trebuie să ne întrebăm cine beneficiază de acest secret și ce lecții ratăm să învățăm. Când vom avea curajul să privim adevărul în ochi și să cerem socoteală celor care au comis sau au permis aceste orori?

Unde poți vedea documentarul (legal)

• Festivalul online AJB DOC al Al Jazeera Balkans îl difuzează periodic.
• Din toamna acestui an ar trebui să apară pe MUBI (confirmat pentru Europa de Est).
• În România a fost difuzat la One World 2023 și s-ar putea să revină în secțiunea „Best of” – recomand să urmărești programul.

Dacă vrei să afli mai multe

• Riada Akyol, New Lines Magazine (2022): un articol profund și bine documentat.
• ICTY: Procesele Galić & Dragomir Milošević – documentele juridice sunt disponibile online, utile pentru înțelegerea contextului legal și cronologic.
• Balkan Insight (2022–2024): actualizări despre reacțiile din Bosnia și Republika Srpska (Serbia).

Citește și: De ce nu sunt rușii buni pentru România sau poate îți place: Analfabetism Funcțional: cum ne afectează viața